14.VII.1904 – 10.VIII.1988
Trecerea anilor atenuează ori chiar şterge amintirile; din memorie iţi dispar fapte, chiar dacă ai fost participant activ la ele, ca şi oameni, chiar dacă ţi-au fost apropiati. Dar aşa ceva se întamplă doar pentru a lăsa loc liber în memoria ta acelor fapte şi acelor oameni care merită, în adevăr, să fie prezenţe permanente pentru tine, care merită să fie cunoscute şi de generaţiile următoare.
Dacă vorbesc astăzi despre profesorul şi academicianul Dan Giuşcă este nu numai pentru ai omagia memoria, nu numai pentru a-mi manifesta, încă o dată, admiraţia faţă de personalitatea sa, dar, mai ales, pentru a încerca să transmit acelora care nu i-au cunoscut flacăra pe care el ne-a încredinţat-o nouă, contemporanilor şi elevilor săi, lecţia de viaţă, de profesor şi îndrumător, de cercetător al pamântului românesc.
Dan Giuşcă reprezintă unul dintre exemplele cele mai bune de persoană care şi-a descoperit târziu adevărata vocaţie dar a ştiut să-şi valorifice excelent, pe acest drum, educaţia ştiinţifică ce avea numai o tangenţă oarecare cu domeniul nou în care se angaja.
În 1927, la 23 ani – era născut acum 100 ani, la 14 iulie 1904 – îşi trecea doctoratul în chimie la Universitatea din Cluj cu o teză privind efectul morfotropic al închiderii unor cicluri spiranice. Era, aceasta, un prim semn că gândurile sale începuseră să se îndrepte, – prin cristalografie şi, prin mineralogie – către Știintele Pământului. Deoarece fusese studentul lui Ludovic Mrazec, profesorul de mineralogie la Universitatea din Bucureşti, şi acesta îl remarcase în timpul studiilor şi, poate, chiar îi deschisese apetitul către mineralogie – la vremea aceea studenţii secţiei de fizico-chimice de la Facultatea de Ştiinţe urmau un curs de Cristalografie şi Mineralogie predat la secţia de Ştiinţe Naturale – întors la Bucureşti, profesorul, îl angajează la Institutul Geologic, al cărui director era, şi, imediat apoi, la Catedra de Mineralogie a Universităţii. Dar, încă din anul1929, Dan Giuşca obţine o bursă de specializare la Şcoala Politehnică din Zurich. Ludovic Mrazec îi îngăduie să-şi petreacă anii 1929 şi 1930 în Elveția şi, apoi, în Germania lucrând în laboratoarele conduse de Paul Niggli şi W. Eitel.
Activitatea didactică la Universitatea din Bucureşti şi cea de cercetător la Institutul Geologic încep, propriu-zis, la întoarcerea sa în ţară, în anul 1931; în ambele instituţii are o ascensiune strălucită. La 33 ani este conferenţiar iar la 44 profesor; în cercetările întreprinse la Institut se afirmă ca principal specialist în terenurile magmatice şi metamorfice. Atât în învăţământ cât şi în cercetare ajunge, în curând, să fie considerat continuator al maestrului său, profesorul şi academicianul Ludovic Mrazec.
Dacă pe harta geologică a României, pe lângă culori şi indici geologici, ar fi notate şi numele celor cărora li se datoresc aceste elemente de cunoaştere geologică reprezentate, numele lui Dan Giuşca ar fi, cu siguranţă, unul cu apariţia cea mai frecventă.
La vremea când l-am cunoscut şi l-am însoţit prima oară pe teren, ca student, cerceta rocile granitice din Muntii Highiş unde va continua să fie prezent încă mulţi ani, în continuare. Avea însă deja realizări remarcabile pe întreg teritoriul ţării. Studiase mineralogia mai multor zăcăminte de minereuri din Munţii Apuseni, printre care cel de la Săcărâmb unde stabilise compoziţia nagyagytului, rezultat care avea sa fie citat şi preluat în marile tratate de mineralogie din Europa şi Statele Unite. Tot în Munţii Apuseni descifrase fenomenele de contact metamorfic de la Băiţa Bihorului şi descoperise un nou zăcământ de zeoliţi a cărui valorificare va începe mult mai târziu. În acei ani termina şi cercetările din nordul Munţilor Apuseni în Masivul Vlădeasa, unde aborda, pentru prima oară în cariera sa, ansamblul unor fenomene vulcanice şi ale metamorfismului hidrotermal asociat. Rezultatele tuturor acestor cercetări işi pastrează şi astăzi valabilitatea şi numele său continuă să acopere, pe harta imaginară despre care vorbeam, cea mai mare parte a Munţilor Apuseni.
În Dobrogea nordică cercetase rocile granitice din Masivul Pricopan şi fenomenele de contact metamorfic asociate, argumentând, între altele, originea magmatică a epidotului; peste mulţi ani, cercetători de pe alte meleaguri vor face aceiaşi constatare şi vor introduce această idee în teoria mineralogenezei epidotului, al cărei pionier fusese Dan Giuşcă.
Începutul anilor ‘50 ai secolului trecut marchează o excepţională dezvoltare a cercetărilor sale în probleme noi: vulcanismul neogen şi metamorfismul vechi, atât în ariile carpatice cât şi în fundamentul platformelor. Drumul deschis de el în studiul vulcanitelor neogene din Munţii Gutâi a fost urmat de numeroşi alţi cercetători, dar ideile fundamentale privind evoluţia fenomenelor vulcanice i se datoresc în intregime ca şi descoperiri remarcabile aşa ca aceea a proceselor de adularizare. Ansamblul acestor cercetări a constituit baza ştiinţifică pe care s-a dezvoltat activitatea minieră în regiune până astăzi.
Cercetările asupra magmatismului mesozoic au fost lărgite prin studiul banatitelor şi ofiolitelor din Munţii Apuseni; singur sau în colaborare cu cercetători tineri, pe care i-a îndrumat, a trasat liniile directoare şi a făcut descoperiri majore în aceste domenii.
Devenit, de departe, cel mai experimentat petrograf al rocilor magmatice din ţară, işi extinde cercetările şi asupra masivelor granitice vechi din Carpaţii Meridionali unde, singur ori în colaborare, studiaza corpurile din Retezat; Buta, Suşita, Tismana.
Lui Dan Giuşca i se datoreşte, în cea mai mare măsură, dezvoltarea cercetărilor de geochimie în Romania. După ce a pus la punct, la Institutul Geologic şi la Universitate, tehnicile analitice, a procedat la efectuarea a numeroase asemenea cercetări în zone anterior studiate din punct de vedere petrografic.
Vasta experienţă şi extraordinara abilitate de mineralog şi petrograf i-au îngăduit să rezolve cu aceiaşi competenţă şi problemele terenurilor metamorfice. În afară de cazurile în care a abordat astfel de probleme apărute în mod accesoriu în cercetarea unor corpuri magmatice, merită a fi consemnat, în mod special, studiul metamorfitelor din fundamentul Platformei Moldoveneşti şi a Dobrogei nordice. Lui i s-au încredinţat carotele din forajele adânci executate în aceste zone, a căror examinare cerea nu numai o înaltă competenţă mineralogică şi petrografică dar şi o inspirată abilitate de interpretare geologică.
Imaginea de cercetător a lui Dan Giuşca n-ar fi completă – chiar în liniile sale cele mai generale – dacă n-ar fi menţionate şi studiile sale de pură mineralogie. Începute încă din tinereţe, aşa cum spuneam, asupra unor minerale atât transparente cât şi opace din zăcămintele de minereuri din Munţii Apuseni, ele au continuat de-a-lungul întregii cariere; pe lângă cele privind silicaţi cu pamânturi rare, niobaţi de cobalt şi nichel etc., este interesant de remarcat că abilitatea şi competenţa sa în domeniu au fost solicitate în cele mai diverse domenii: de la cristalografia hemoglobinei umane până la mineralogia materialelor refractare aluminoase şi a altor produse industriale.
Academia Română i-a recunoscut meritele în cercetarea ştiintifică în domeniul ştiinţelor despre Pământ încă din anul 1963 când l-a ales membru corespondent; era încă în plină activitate şi rezultatele remarcabile obţinute şi după această dată îl recomandă pentru alegerea ca membru titular în 1974. A fost încununarea unei vieţi dedicate ştiintei, a activităţii unui om născut pentru cercetarea ştiinţifică.
Din foarte sumara trecere în revistă a activităţii academicianului Dan Giuşcă ascultătorul sau cititorul acestui text poate căpăta o oarecare imagine despre cercetătorul dăruit domeniului său de activitate, cercetătorul abil şi inspirat, savantul cu extrem de largi cunoştinte care a fost acesta; dar aceasta nu este nici pe departe suficient, nu constituie decât o parte a personalităţii sale.
Dan Giuşcă a fost un excepţional „dăruitor” de cunoștințe. Fără să fi fost o persoană foarte sociabilă, a fost totuşi un om al „contactului direct”; nu mă refer la „profesor” ci la omul care putea fi abordat oricând şi de oricine pentru lămurirea unei probleme științifice. Sunt convins că prin asemenea contacte a transmis tot atâtea cunoştințe şi tot atâtor oameni cât a transmis de la catedră studenţilor săi. În mintea şi în inima celor care l-au cunoscut, Dan Giuşcă a rămas nu numai ca un mare “deţinător de cunoștințe” ci şi ca “învăţător”, ca extraordinar “împărţitor de cunoștințe”. Opera lui Dan Giuşcă este constituită din “ceea ce a scris” şi “ceea ce a comunicat”: dacă cea dintâi va rămâne, cu siguranţă, încă mulţi ani de acum înainte, cea din urmă se păstrează numai în memoria contemporanilor săi; dar este datoria acestora de a face totdeauna cunoscută întreaga personalitate a celui a cărui personalitate o evocăm astăzi.
Dan RĂDULESCU
10 iunie 2004
Recent Comments